Despre adulti, copii, si competenta in conflicte

papa-e-figlio

                                                                                                                                                                         Tatal: Fiule, fi atent pe unde calci!

                                                                                                                                                                         Fiul: Fi atent tu, tata, eu iti urmez pasii…

(valabil si pentru mame)

 

Am sa relatez doua cazuri reale, doua conflicte in acelasi loc si in aceeasi zi.

Primul, intre doi copii de sase ani, la joaca. Din cand in cand se auzeau proteste sau reprosuri, semn ca joaca nu mergea chiar de la sine. Uneori veneau la adulti sa li se planga. Dupa cam doua ore, unul dintre copii arunca jucaria pe jos, si cu un “gata! nu mai suport” alerga spre camera lui, se tranti pe pat si isi infunda fata in perne. Celalalt copil, surprins de reactia primului, fugi la femeile din celalalt capat al incaperii sa se planga ca fusese abandonat.  Acestea il intrebara cu blandete ce s-a intamplat si purtara cu el o conversatie lipsita de reprosuri sau judecati, incercand sa-l ajute sa gaseasca singur raspunsuri la intrebarile pe care el le punea si, in acest fel, sa inteleaga ce nu a mers in joaca lor. Cand baietelul isi dadu seama ca prietenul lui fugise pentru ca interventiile sale constante il impiedicau sa se joace, ca il deranja sa i se ia tot timpul ultima jucarie pe care punea mana, ca se simtea coplesit de instructiunile si interdictiile pe care el le punea in regulile de joc, etc., se grabi spre camera prietenului lui sa-i ceara iertare. Ii parea rau ca ramasese singur, si suferea sincer pentru ca celalalt copil era suparat pe el si ca el avusese ceva de a face cu acest lucru. Adultele din incapere ii explicara ca e bine ca a inteles ce l-a facut pe baietel sa plece, dar ca mai important decat sa-i ceara scuze ar fi sa inteleaga de ce s-a purtat el asa cum s-a purtat. Atitudinea lui spunea ca nu o facuse din placerea de a fi rautacios, ci pentru ca ceva important il impingea sa se poarte asa. Nu era prima data cand se certau la joaca, asa ca ar fi util sa afle ce il facea sa se poarte asa, pentru ca pe viitor sa nu mai aiba astfel de probleme. Baietelul isi dorea din toata fiinta sa inteleaga, dar nu putea, era prea greu pentru el.

Se duse in camera prietenului lui si ii ceru iertare dintr-o suflare, insa celalalt nu raspunse cu bucurie. Fu nevoie de medierea uneia dintre adulte pentru ca baietelul sa poata fi receptiv la scuzele prezentate. Le primi, le accepta, insa ii ceru prietenului lui sa-l lase singur: “nu mai sunt suparat pe tine, dar sunt trist si am nevoie sa stau linistit, putin…” Primul baietel ii respecta dorinta si se retrase, mai linistit dar serios si constient de raul care se produsese intre ei. Al doilea baietel ramase inca o vreme in camera lui si, dupa ce se mai linisti, purta o conversatie foarte importanta cu mama lui. Aceasta il intreba cum se simtea si ce parere avea despre ceea ce se intamplase intre el si prietenul lui, daca avea vreo idee despre motivele acestuia. El ii raspunse ca a inteles de ce prietenul lui se purta asa cu el, “e trist pentru ca ii e dor de mama lui, si nu poate fi cu ea*, cum pot fi eu cu tine”. Atunci ea il intreba daca el credea ca exista vreo solutie, vreun lucru pe care il puteau face ei ca sa-l ajute. Baietelul raspunse:”eu stiu care este solutia: vorbim cu tatal lui sa se casatoreasca cu o alta femeie care sa-i faca de mama; o poate face, e inca tanar si frumos…” Mama baietelului ramase fara cuvinte, usurinta cu care fiul ei vedea solutia pentru o situatie atat de complexa si de profunda o contraria. In acelasi timp, o surprindea maturitatea cu care facuse acest rationament. Gandindu-se bine, solutia pe care o propunea baietelul era doar dificila, nu imposibila.

Al doilea conflict se intampla, dupa cam o ora, intre doi barbati de 30 de ani, intr-o alta incapere a aceleiasi cladiri. Si ei aveau o relatie nu prea fluida, cu ciocniri mai mici sau mai mari de-a lungul ultimelor zile in care trebuira sa colaboreze intr-o anumita activitate.

2768023471_a29696722a

Dupa un schimb de voci care urcau gradual in ton, incepura sa se auda strigate. Fiecare ii reprosa celuilalt cate ceva si pretindea, in sinea sa, ca celalalt sa asume o atitudine spasita, insa nici unul nu ceda. Ajunsera sa strige atat de tare incat copii se alarmara. Una dintre femeile aflate in cladire merse si, aratand intelegere pentru starea lor de nervozitate, le atrase atentia asupra gravitatii situatiei. Unul dintre barbati reactiona mai repede si iesi sa ia aer, sa se calmeze, celalalt continua o vreme vociferand si aruncand reprosuri. Apoi se linistira. Reluara activitatea dupa cateva minute, evitandu-se in masura posibilului, iar pana la sfarsitul zilei lucrara intr-o atmosfera congelata. La plecare se salutara schimband un fel de scuze timide care aratau mai degraba ca sunt incomozi, decat ca fiecare a inteles cu ce a gresit si cum ar putea lucra impreuna fara sa aiba astfel de incidente.

In primul caz, copiii au aratat competenta in conflicte prin acceptarea propriei responsabilitati si prin vointa de a gasi o solutie. Iar solutia s-a plazmat cu usurinta pornind de la nevoi si nu de la vina, si proiectand un viitor dorit: de ce are nevoie acest baietel ca sa se poarte mai sanatos, si cum pot eu ajuta? Conflictul dintre ei i-a imbogatit cu o experienta care i-a ajutat sa se apropie mai mult de propriile nevoi si limite, si de nevoile si limitele celuilalt. Uneori, cea mai curajoasa atitudine este sa te retragi, sa-ti (re)cunosti limitele si sa- i dai posibilitatea si celuilalt sa si le inteleaga pe ale sale: “Gata, m-am saturat!”, si a plecat din incapere… Cu alte cuvinte a inteles ca nu are de ce sa tolereze comportamentul baietelului si, in acelasi timp, ca — in acel moment — nu are resurse sa-l impiedice in mod non-violent. Urmatoarea faza — medierea unul cate unul–, pentru a intelege ce s-a intamplat, care e partea proprie de responsabilitate si ce se poate face pentru a restaura situatia  si a avea o relatie sanatoasa cu celalalt. Cu empatie, non-violenta, creativitate. 

In al doilea caz, prima faza arata mai putina maturitate, iar cea de-a doua nu a avut loc, pentru ca adultii (fie barbati, fie femei), prefera “sa treaca peste asta” sau sa rupa relatia (daca nu chiar mai rau), optiuni care inchisteaza conflictul intr-o tumora relationala.

Cazurile relatate sunt conflicte concrete, intre persoane concrete; ele  ilustreaza insa foarte bine tendinta persoanelor, in general, de a trata conflictele — de orice fel –, in etape diferite ale vietii.

Se naste o intrebare: oare de ce in copilarie, suntem mai dispusi sa cautam solutii si dam mai multa importanta relatiei decat la varsta adulta?

O propunere pentru adulti: Observati relatiile dintre copii si cum trateaza ei conflictele. Nu intotdeauna, insa in foarte multe cazuri, avem multe de invatat de la ei.

O a doua propunere pentru adulti: Cautati metode non-violente pentru a trata conflictele cu ceilalti adulti, cu copiii, cu Natura… Copiii vor urma pasii vostri daca voi nu ii urmati pe ai lor.

O a treia propunere pentru adulti: Daca simtiti ca e greu, nu ezitati sa cautati ajutor. Dati preferinta unui bun mediator**, insa nu faceti un tabu din traumele copilariei dumneavoastra.


*baietelul si-a pierdut mama, in urma cu mai mult de 4 ani

** a se vedea metoda Transcend: https://auratrifu.wordpress.com/transcend/